Paradis Personal

 Am deschis poarta grădinii și au dat năvală toate roadele.  Mă bucuram cu ochii privindu-le! Dar rândul se forma și roadele toamnei au devenit nervoase. Roșiile mai guralive au strigat din urma cozii: Hei, cucoană, unde sunt procedurile?  Mi s-a tăiat respirația. Ce vorbiți acolo? Intrați în coș și eu decid ce fac cu voi în continuare! Eu v-am plantat! Acum mă bucur doar de munca mea. -Nu-ți fie cu supărare, interveni o vânătă ușor pălită. Există niște reguli. Nu prea ai cunoștință de ele și asta ne afectează pe toți. Stăm la rând și soarele nu ne mai face bine, nici bruma și nici vântul.  - Da, da, strigă furioasă o ceapă uitată. Aveai termene, reguli și proceduri. Am rămas aici singură și mă uit cu mi s-au uscat frunzele și am început a mă transforma în pământul asta netrecut prin mâini dibace. Și tu vrei să te bucuri? Eu m-am uscat și nu mă mai pui în coș. Voi pieri aici! Câteva roșii pitice se unduiau pe lăstăriși încercând să țină piept vântului tomnatic. Nu spuneau nimic, dar pr

       De la o vreme încoace, schimbăm formele, reașezăm bornele, învârtim conceptele cu furca precum fânul vara la uscat. Etapele mițoasei proceduri sunt de-a dreptul  bicisnice. Ne cocoțăm ambițios în cel mai înalt copac și privim cu ochelari de cal. Nu ne oprim la atât, nechezăm amenințător la pădure că are umbre. Copacii nu sunt la fel de înalți, de tineri sau bătrâni. Ne încurcă și faptul că sunt soiuri diferite. Ce să mai spunem de uscături , răcoare sau lumea "suburbană" de la picioarele copacilor.  De la înălțimea copacului  ales proclamăm MAREA SCHIMBARE Cu ochiul acid măsurăm. Cu mâna sigură tăiem tot ce trece de înălțimea agreată de corbi. Ne supără și veșmintele pădurii colorate după anotimpuri. Vrem reformă și uniformizare, limitare și închistare. Gonim păsările cântătoare, vietățile mișcătoare. Oprim doar gândacii și furnicile. Decretăm: Pădurea va avea o singură culoare formată din amestecul celor patru anotimpuri. Și pentru că nu o putem defini, îi dăm un nume

  Ieri, am privit cerul. Nu-mi puteam desprinde ochii de la  norii translucizi, luminați de soarele crepuscular. O imensitate misterioasă stăpânea de la înălțime Pământul. Alb-albastru, azur-roșiatic, cenușiu dens, verde închis și palide pasteluri erau pictate deasupra noastră, într-o sublimă operă celestă. Tăcerea și adâncimea profundă și limpede a operei mă trimitea cu gândul la Michelangelo, pictorul divinității. Toată frământarea insignifiantă a cotidianului, întreaga forfotă absurdă a ordinarului s-a oprit, absorbită de cer. Tăcerea părea să cuprindă micimea omului în goana după eternul nimic, inutilul, utopicul , dar indispensabilul zbucium pământean.      Mi-am golit mintea și m-am încăpățânat să privesc doar în sus. Spectacolul asfințitului  se derula fără nicio grabă. Norii acopereau molatic ochiul de foc. Munții sprijineau bolta cu frunțile lor verde întunecat. Cenușiul albastru al norilor devenea tot mai dens. Razele roșiatice se înfigeau în creștetul munților. Vântul sufla

M-am înălțat în aer cu sete de cer, de albastru, de nori, de soare, de furtună, de picăturile plumburii ale toamnei târzii. Orice gând, orice șoaptă, orice adiere îmi zdruncină echilibrul. Mă regăsesc cu multă trudă în aceeași bulă stabilă. Și cel mai neliniștitor în căutarea acesta febrilă a echilibrului e faptul că deschid ochii spre lume, spre real. Toată vraja dispare. Toată liniștea mea vie și plăpândă se evaporă. Nu vreau cuvinte, nici înțelesuri, nici clipe numărate, nici semeni, doar vietăți tăcute să mă înconjoare. Să danseze în aer liber, fără cadență și ritm, fără muzică, doar cu simțirea și bucuria necenzurată a ființei.  Din aerul limpede mă cufund în ape azurii. Caut același echilibru, aceeași tăcere. Nu-mi las cuvintele să învie. Păstrez tăcerea ca pe o comoară înconjurată de ființele fără de glas ascunse în cristalul apei. Gust echilibrul efemer și mă înfrupt cu lăcomie din timp și spațiu. Dansez dincolo de limite, de orizont, de lumină sau întuneric. Cânt fără glas cu

     Se poartă măștile cu zâmbet, cele transparente realizate din materiale rezistente la "aburire" sau, mai bine zis, cu protecție  antiaburire .  Le găsiți mai peste tot și mai pe la toți. Nu vă gândiți că vi le recomand, nu nici vorbă. Dacă nu ați înțeles până acum este pandemie, mor oameni și nu de dorul zâmbetului vostru. Nu faceți din pandemie o modă! Nu știu pe unde vă scoateți cămașa când cineva din cercul vostru s-a îmbolnăvit de ceva în care voi nu credeți! Cum vă relaxează conștiința  multiplele facilități ale unei măști, protecție  anti aburire ,  antișoc ,  anti zgâriere  sau  stropire chimică ?  Când v-ați pierdut orientarea, crezul și iubirea sau, hai să-i spunem  prețuirea,  pentru ce este real, adevărat, normal firesc și atât de simplu, reveniți la martie 2020, atunci când lumea a trăit șocul unui inamic perfid, care ne zâmbea câteva zile și apoi ne lua în zbor. Acum, după un an, e năzuros și pofticios. Nu se oprește în fața unui zâmbet de plastic! A devenit

     E primăvară și mușcata mea spionează în fereastră. Nu o pot opri. La drept vorbind, mă ascund și eu după ea și respir. În ultima vreme am avut mai tot timpul senzația că oxigenul ne este limitat precum libertatea, dar nu are nici cea mai mică legătură cu masca. Așa, pur și simplu, te arunci într-o discuție, te avânți mai cu pasiune și te lovești brusc de o privire tăioasă, suspiciune, neîncredere, un hotărât dar nespus " nu ești cine credeam eu! ".Oxigenul se rarefiază brusc , te trec furnicături prin brațe, te îmbujorezi, te fâstâcești, te rostogolești în sinea ta, dar degeaba, e prea târziu pentru o nouă porție de oxigen convențional. De acum înainte, respiri cum poți, cum știi și pe unde mai este loc. Ești dezamăgit, supărat pe tine pentru că nu înțelegi convențiile nescrise și îndrăznești  în continuare să-ți fac aer cu evantaiul, să treci momentul. Acum ești de-a dreptul gâtuit, vlăguit. Ai reciclat aerul viciat de ideile altora, de parfumul puternic al pălămidelor.

     Anul de grație 2021, plină pandemie..de gânduri contradictorii, de idei deșuchiate, de minți viclene și personalități golite complet de caracter. Dar, trăim, pentru că ne împinge inerția. Mergem la job, sau îl abordăm de acasă. Încercăm să găsim rațiuni, ne scuturăm de pesimism ca de o stare indecentă și cutezăm spre... abisul cotidian.     Fiecare zi, un nou început. Fiecare dimineață, o nouă speranță. Fiecare clipă, o luptă plictisitoare. Fiecare Crepuscul, o mare dezamăgire în ramă colorată.  Momentul acela în care te-ai aștepta să respiri clipa de liniște, nu faci decât să înșiri strategii de supraviețuire pentru o nouă zi, o nouă săptămână, lună, an.     Ne-am retras și mai multe în turnurile noastre de fildeș, în noi înșine. Să fie acesta marele motiv  al înstrăinării, al rătăcirii pe căile lungi ale adevărului? Nu știm, dar sperăm, căci boala fără diagnostic nu are nicio șansă. E drept că, mai întâi, trebuie să accepți ideea că ești bolnav dacă urăști fără motiv, dacă îngro

     Când zilele sunt crispate și întreaga fire pare ostenită, oferă-ți un răgaz!  Lasă natura să plângă în picuri molcomi, translucizi! Dă-i timp metalului și betonului citadin să se curețe sub puritatea clipei. Permite-i pădurii să freamăte și firului de iarbă să se ivească în locuri neașteptate, negândite. Și tu, cugetă prelung ! Respiră prin toți porii prospețimea ce va veni. Gustă aerul ionizat, gustă tăcerea firească a prefacerii, sporește-ți așteptările, înnobilează-ți idealul. Alungă-ți ipocrizia, persuasiunea și nevoia de certitudini. Scutură-te de ele pentru o clipă, doar una…adâncă !      Ce ai de pierdut ? Ce lași în urmă ? Cum mergi înainte  ?  Ce rezolvi într-o clipă ?  Sunt doar întrebări sterile, fără sens, doar măcinare continuă și cadențată. Nimic care să te înalțe, nimic care să te învie, să te facă să vibrezi și să prețuiești CLIPA. Și când te gândești că întreaga-ți viață e construită din clipe, din aceste clipe pe care tu le gonești, le grăbești și privești doar î

       Este greu să împingi oamenii până, dar , mai ales, peste limite. Simți  cum opun rezistență la fiecare imbold sau chiar sugestie, iar când ești decis că trebuie să o faci, declanșezi Jihadul, partizanul, gherila ascunsă în fiecare dintre noi. Hăul se cască în fața ta și știi că nu mai este cale de întors. Ai ales să forezi în sufletul celui din fața ta și să forțezi schimbarea. Și, ca orice luptă, totul se produce cu zgomote, cu foc năvalnic, cu fum înecăcios și multă obidă, ură și înverșunare. Dar, repet, AI ALES și nu mai poți face nimic. Sămânța a fost aruncată în pământul înfometat al schimbării. Privești de pe margine cum ești desconsiderat sau înălțat la rang de întâiul, unicul și putredul dușman. Taci, îți înghiți cu sete lacrimile și nu faci nimic, cel mai greu lucru în fapt, aștepți să se întâmple. Fie va răsări ceva frumos și unic, fie vei sfârși de mâna celui care a fost prea slab să accepte că poate fi altfel, mai mult sau simplu, el însuși. Pentru că , de multe ori

       De ani buni de zile aud un zgomot infernal în urechi. Nici nu mai știu dacă e real sau face parte din mine. E ca și cum cineva sfredelește pereții, neîncetat. Începe de dimineață, încet, timid ca o încercare, ca și cum ar dori doar să mă strige, să vadă dacă m-am trezit. Nu-l bag în seamă, poate se oprește, dar nu, nici gând. Continuă hotărât, se înalță în toată splendoarea pe scenă și își începe aria. Nu-mi astup urechile. Cum aș putea? E un sunet organic, interior. Erupe la fiecare început de zi a săptămânii, iar duminica după amiaza, mocnește obosit și, cu o ultimă sforțare, mai dă drumul unui ultim tril de soprană. Dăunezi, m-am trezit înaintea lui și m-am postat în fereastră să-l surprind la primul pas. Am văzut câțiva muncitori în salopete, murdari de var, cărând moloz. În mintea mea s-au ridicat mii de semne de întrebare. Și dacă sunetul pe care îl aud este real? Și dacă vecinii forează întruna de atâta amar de vreme? Și dacă eu mi-am făcut degeaba inventarul facultăților

        Plouă cu idei fecunde. Plouă întețit. Stăm la o masă în centrul universului și savurăm aerul proaspăt al ploii. Părul și hainele ni-s ude de picăturile nervoase ale ploii, dar nu prea ne pasă. Privim în gol și nu vrem să ne tulbure nimeni și nimic meditația de vară.       Toată viața e o vară cu ploaie caldă și prietenoasă, la început, așteptată cu sete, ca un moment de purificare. Mai apoi, ploaia se întețește și stropii sunt reci, acizi. Ne surprinde în jocul nostru copilăresc. Ne izbește în sufletul plăpând. Plângem fierbinte sub ploaia rece și întreaga noastră ființă emană aburi.       Împrăștiem tristețea, dar rămânem sub același cer, același nor, o altă ploaie. O revărsare de ape tulburi. Un vuiet prelung al cerului supărat în clipa  noastră de vară. Cerul e supărat pe nepăsare. Intrigat de indolență. Trist de atâta resemnare. Noi suntem acolo, la aceeași masă, fără acoperiș, liberi sub bolta cerului furios. Primim și revărsarea mânioasă de ape. Nu mai plângem căci ideile

     Sunt perioade în viață când preferăm să fim simpli spectatori. Spectatori ai scenei sociale sau profesionale. Ocupăm un loc special, retras, strategic și observăm. Nu vrem să ne implicăm pentru că ne-am calculat deja șansele de reușită și știm că nu putem schimba ceva sau, măcar, convinge pe cineva că nu este aceasta calea. Și privim, tăcem sec cu gâtul uscat și trupul inert. Nu mai avem control asupra propriului corp, bolnav și el de tăcere și crudă resemnare. E aproape mort, cu funcțiile vitale adormite. Mâinile de ceară în bătaia nemiloasă a soarelui, trupul închis în cochilie și ochiul cețuit. Asta devenim când ne adoarme dulce tăcerea cu șoapte seducătoare într-un spectacol gândit pentru fiecare miime de secundă. Nimic nu-i scapă "scenaristului", antidotul pentru durere, plictiseală cronică. Remediu pentru idei, praf și pulbere. Tratament pentru " luări de poziție " , pământ proaspăt și lopată. Totul e gândit, rumegat, plantat și procesat. Ne-a rămas ochiu

       Remediul tuturor maladiilor sufletești crește în locuri din ce în ce mai greu accesibile pentru rasa umana. Am văzut, dimpotrivă, animăluțe dând dovadă de un umanism impresionant.  Să privim suprema creație e divinității, omul mic, micit, cu sufletul înnegrit, cu mâinile hulpave, nu de muncă, ci de " hrană", cu ochiul iscoditor și veninos, capabil să ucidă dintr-o singură privire. El, omul, nu împarte hrana, bucuria, fericirea lui efemeră cu NIMENI. Înfulecă lacom totul, doarme cu un  ochi deschis, de veghe spre semenii lui, să nu-i fure hrana. Chiar dacă ea s-a prefăcut în altă materie viermănoasă, tot nu  o poate ceda. El, omul, se iubește doar pe SINE. Se contemplă lung în orice luciu fals întâlnește în cale. Se vede frumos, își zâmbește, își așază cu grijă chipul, se sărută pe fruntea lipicioasă de transpirația iscată de unicul act creator de care este capabil, compunerea propriei imagini.  Când vine vremea culesului, el, omul, devine mai comunicativ, mai sociabil,

     Fiți egoiști, măcar o clipă! Trăiți acea bucurie de a vă iubi pe sine, de a vă cunoaște mai bine și înțelege această nevoie de împlinire. Înlăturați toate grijile cotidiene, lăsați-vă mintea liberă și ... zburați cu aripi clădite din sentimentul ingrat de a fi egoist. După ce veți gusta imensitatea clipei, nimic nu vă va mai face să judecați egoistul, poate doar, din când în când, egoismul. Căci egoistul de ocazie poate fi un zbor de bucurie, dar egoismul, o povară.   Bucuria clipei nu se naște fără efort din partea voastră. Nu vă dă nimeni nimic! Nu așteptați, acționați! Clădiți-o pornind de la lucrurile mici, poate chiar microscopice în ecuația a vieții. Deci, treziți-vă de dimineață și alegeți repede din șifonier haina cu parfum de egoism. Asortați-o cu un mic accesoriu de prețuire de sine și dați sclipire întregii ținute cu atitudinea. Acum cu micul secret egoist în suflet sunteți pregătit pentru o zi de anostă normalitate în imperiul cenușiu al cotidianului. Veți întâlni acee

  O frântură de realitate sau o realitate frântă      Demn, nedemn, trăim, respirăm, expirăm și împroșcăm veninul acumulat cu atâta grijă. Îl ținem în sticluțe speciale, din cel mai ales cristal, limpede, strălucitor. Avem nevoie să-l etalăm, să-l gustăm și să-l prefacem în idei ticluite, opinii meșteșugite, argumente ipocrite. Dozăm cu pipeta fiecare esență colectată și nu pentru că suntem cinici, ci pentru că așa ne aflăm marea bucurie, marea satisfacție de a defini și amprenta fiecare moment. Haideți să recunoaștem, mai puteți trăi măcar o zi fără să injectați veninul? Oferim ceva " dulce", ușor decadent sau poate o mică intenție de " atenție", poate un parfum cu siaj de.... " știm noi mai bine", o carte ( ce-i drept mai rar), o recomandare de film bun, în fapt un " undercover"  pentru  " ia aminte cum  ar trebui să fii și, cu siguranță, nu ești sau nu ai șansa să fii!". Și după ce trimitem ploaia fină de substanță, ne eliberăm, simț

       Se rotea în mijlocul pasajului, înălțându-și fusta transparentă până la coapse. Nu se rușina de cei gură- cască care îi aruncau ocheade. Cocheta atât de senzual cu toate privirile care o înconjurau. Deodată se opri cu privirea fulminantă ațintită asupra unui oarecare. I se năzări că nu o privește, că nu o găsește frumoasă, că nu se lasă de fel sedus de acea infamă dezgolire a trupului. Se prefăcu pe loc în uragan și început să mugească înfiorător ca un torturat. Zgomotele scoase alungară trecătorii, doar un bărbat cu tâmplele argintii  o privea cu lacrimi vii pe obraji. Îi spuse șoptit pe nume: '' Ioană, copilul meu scump, trezește-te din visul tău nedemn și hai acasă!  ''      Fata începu a râde înfundat, apoi, demonic, cu zgomote neorânduite și sălbatice.  Ia de mă prinde!  îi aruncă cu multă ură printre buzele învinețite de rujul barbar. Și trecătorii asistară curând la o nouă reprezentație atât de stranie. Fata începu să alerge și să escaladeze obstacolele cu

     Glamour, casual, chic, totul asortat cu un strop de răutate fresh, gratuită. Da, e adevărat, se poartă răutatea! Aruncată pur și simplu pe un umăr, în jurul gâtului, pe spate sau, în văl diafan, peste privire. Când îți compui ținuta dimineața, nu uita de stilul acestei primăveri atipice!   Formată din aburi fini, picurată, consistentă, onctuoasă cu un siaj fructat dulce-înecăcios, prețioasă, mătăsoasă, opacă sau sclipitoare, minusculă sau supradimensionată, ea trebuie să facă parte din ținuta voastră în acest sezon! Dar, mare atenție, nu este un accesoriu, ci o piesă de rezistență!!! În jurul ei, se compune întreaga ținută!  Să va explic mai clar! În seara aceasta, ești invitat la teatru. Știu, știu, e pandemie, dar cultura  nu poate muri! Evenimentul merită toată atenția ta! Din anturajul serii, fac parte ...x...X... Așa trebuie gândit! Piesa ta de rezistență va fi extrem de fină, delicată, inspirată și în doze mici- mici, imperceptibile, la început. Apoi, continui cu un intermez

  Dragă  cititorule, îți mulțumesc că poposești aici și sper să-ți pot da câteva clipe de meditație serenă!