Paradis Personal

            Ioana se îmbrăcă grăbită. Avea o întreagă zi în fața și aventura o aștepta dincolo de ușa grea a casei. Își aminti cum montase tata ușa sculptată din lemn de nuc și balamale imense de fier. Atunci îl privise suspicioasă. Nu cumva lua măsuri să-i oprească enigmaticele călătorii? Se întrebase Ioana cu voce tare și tatăl i-a răspuns zâmbind. Nu, Ioana. Ușa ne va proteja pe amândoi și, când cineva va bătea în ea, vom avea timp să ne pregătim pentru a-i răspunde. Întotdeauna trebuie să primești oamenii zâmbind și privindu-i în ochi. Evident că Ioana nu era de acord cu zâmbetul, dar acum râdea cu tot sufletul amintindu-și grija, uneori exagerată, a tatălui său. Așa că trase cu putere de ușă și privi din prag forfota orașului la început de zi. Erau zile când se ridica din pat brusc cu o poftă imensă de aer proaspăt. Iar minutele petrecute în cadrul acestei uși îi aduceau multă bucurie. Învățase să deslușească fiecare bătaie în lemnul dur al ușii...

       Într-o zi, sufletul meu, sătul de atâta hoinăreală, se va așeza într-o floare. Se va învălui în petalele sale catifelate și va adormi în parfumul nectarului. Nu va cunoaște nici greutatea, nici grija trupului. Va dormi legănat în adierea blândă a vântului proaspăt venit din munți. Nu va avea dorințe care să-l macine, nici idealuri mai presus de floare. Se va odihni liniștit, fără chemări, cuvinte sau pasiuni arzătoare. Va fi ușor ca pana vulturului în aerul rece al înălțimilor. Nu va privi cu ochi, nu va atinge cu mâini, nu va păși cu picioare, nu va cânta, dar nici nu va plânge. Se va înveli în moliciunea petalelor parfumate și va țese, din fir de gând, leagănul liniștii eterne. Poate că șoaptele îl vor mai urmări o vreme. Poate că gândurile, îl vor mai iuți în legănatul lin. Poate că vor mai fi ochi care vor vrea să privească floarea. Dar sufletul va rezista în dulcea legănare. Va fi străin de tot ce este material sau ființă.       Suflet...

       În ultima vreme, m-am lăsat purtată de vertij în sfere nebuloase. Nu am controlat nimic, deși, uneori simțeam nevoia unei certitudini. Oh, și câte sacrificii nu facem pentru aceste certitudini efemere ca și viața însăși! Dar prezentul strigă în urechea mea și nu-l pot ignora. Să-l privim mai atent. Război? Secetă? Șomaj? Pandemie? Crime ale societății făcute pe șosele, în spitale sau chiar în școli? Reușite în știință? Progresul tehnicii? Nu, toate astea sunt departe de cotidianul românesc.       Am încercat să obțin clasamentul cât mai fidel al preocupărilor societății văzute prin ochii media, rețele de socializare, manifestări artistice, reclame etc. Constatarea mea, după adânci observații și sentimente frustrante înăbușite, este una, nu știu cum să o numesc. Normală? Bizară? Simpatică? Grotescă? Nu, eu aș spune mâloasă. Un termen care mă surprinde până și pe mine. Dar așa se prezintă setea socială.       Pe primul lo...

  Ioana se urcă  în tren la prima geană de lumină. Privi în jur cu ochi de șoim  și se piti într-un colț al vagonului închipuindu-și că este invizibilă. În vagon nu urcă nimeni, dar Ioana spiona pe ascuns  călătorii invizibili. Îi plăcea să creadă că doar ea îi poate vedea Și privi cu o curiozitate flămândă un cuplu de tineri cu un băiețaș de vreo 5 ani care-și înălța mașina în aer, făcând-o să zboare. ''  Nu este avion! '', îi spuse mama zâmbind, dar puștiul îi replică tăios: ''  Știu asta, dar pe jos sunt microbi. Îmi spune tata tot timpul să fiu atent și eu nu vreau. Vreau doar să mă joc. Așa că nu vreau să te aud, mami!   '' Ioana zâmbi, iar micuțul veni curios purtând mașina prin aer, până în colțul ei: ''  Ce faci acolo? Te joci? Ai și tu mașini care să zboare?  Hai să ne întrecem! '' Ioana îl privi mirată.  ''  Mă poți vedea?  '', ''   Da, doar eu. Părinții mei nu te văd. Toți prietenii mei sunt invizibi...