Paradis Personal

Ce stranie este așteptarea cuprinsă între vis și realitate! Îți lovește sufletul cu pumnul de fier. Durerea nu are întotdeauna cuvinte sau lacrimi. Parfumul trandafirilor și al reginei nopții, jocul licuricilor în beznă, zgomotul pașilor, târșâitul bastonului de lemn, firul de înaltă tensiune desprins de pe stâlp cu o flacără vie ce tăiase întunericul în două și înrudise frica, lașitatea și maturitate. Ciudată îngemănare de sentimente! Satul părea un leagăn imens aninat de stele și gândul meu zbura departe printre lumini, umbre și tăceri, împresurat de parfumul călător al copilăriei. Răzbătea mirosul de gutui în toiul verii și-mi strecura în suflet tema despărțirii ce se apropia. Căutam pe cer semnele. Mă temeam de roșul toamnei ce urma. Cu toții ne întoarcem acolo unde ar trebui să rămânem veșnic. Mi-o amintesc pe Mama Iulica, bătrâna înfășurată în negru ca noaptea ce m-a schimbat. Erau doi bătrâni micuți, uscați de timp ca două smochine. Într-o zi, bătrâna mea cu basmaua înnodată ...

Levitez în adormire: Sufletul imaterial lasă în urmă trupul putred. Mă înalț spe cer cu sete de lumină. Ochiul globular plutește alături și captează firele subțiri ale soarelui. Mi-arunc mâinile de schelet spre abis și înot cu trup de pește și aripi de vultur. Mă învolburez, mă transform în mii de particule, pier și mă ivesc din nou.Mă luminez ca un crepuscul și mă întunec mai negru decât întunericul unei lumi născute din haos. Nu-mi țin aproape nici mintea și nici văzul.Le alung și chem cu glas topit doar susurul urechii mele fără judecată. Căci ce aud rămâne neatins de alte sințuri, nealterat de văz și de miros.Sunt liber și descompus în milioane de euri, în milioane de voci și milioane de ochi. Pătrund prin timp și visez un vis ciudat.Ochii mei meteoritici mă urmează și-mi disecă lumea în spectre de culori transparente. Îmi înconjoară ideile și le dețelenesc.Gândurile haine se despletesc peste puțina lumină rămasă în balans între amurg și înnoptare, între zorii cruzi și ziua rece....

  Mă scufund în ape tulburi. Simt cum mă împresoară cenușa învolburată din adâncuri și nu am nimic de care să mă agăț. Chem cu disperare marea să mă aline cu legănatu-i cadențat. Dar marea mă respinge ca pe un animal descompus. Încep să mă zbat în agonie. Sunt singur, nu văd, auzul mi-e amorțit și simt cum începe marea trecere. Să mă lupt? Nu-mi vine, e tăcere și pace caldă. Învolburarea adâncului se decantează și văd, în lumina inserată, particule de argint cum se unesc în dansuri mici. Mă fascinează și vreau să fiu acolo, în momentul acela când, din renunțarea mea, s-a născut un vis. Scrutez abisul și încep să văd, încep să simt, încep să vreau să fiu doar acolo unde am pătruns prin respingere, prin alungare. De ce mă simt acum în siguranță? De ce nu vreau să mă întorc acolo unde văd lumina? Nu am răspunsuri, dar simt că motivul pentru care sunt aici este cu totul altul. Nu am găsit renunțarea, dar nici dorința de a lupta. Nu am aflat remușcarea, dar nici voința de a schimba...