Paradis Personal

      Culoarea vieții, a inimilor tăinuite în adâncurile munților de gânduri ucigașe. Un fir de sevă este începutul oricărei vieți, oricărei împliniri. Secunda de puls pompează seva cu șiruri complicate de coduri în tăcerea unei soarțe încremenită de timp. Toate asperitățile hainei naturii încep ușor, ușor a se netezi, iar clipa cuprinsă de tăcerea timpului capătă culoare și murmur. Șoptește de teamă să nu doaboare liniștea echilibrului așternut de timp.         Dar ce ar fi viața fără curajul de a forța tăcerea să prindă glas? Ce ar fi natura fără setea continuă ce-i determină căutarea și prefacerea în trăinicie? Ce ar fi mugurele fără fluture și aripa fără aer? Ce ar fi muntele fără norul ce-i ține semeț fruntea învăluită în prospețime? Ce ar fi râul fără albie și susur? Dar Luna fără noapte și Soarele fără foc? Ce ar fi Oceanul fără forța valului și Marea fără culoare?     Un impuls pornește întregul univers. În spatele său este forța...

 Să fie zbor, să fie gând, să fie vis?  Nu știu ce poate fi, dar mă poartă în timp, de la o vreme, înapoi. Simt bolovanii grei ce se agață de picioare și mă pironesc pe loc. E rece piatra și alunecoasă. Nu poți scăpa prea ușor din capcana ce ți-a înfiripat-o. Privești în sus și sufletul părăsește trupul putred, îngreunat de forța mută a pietrelor agățate de picioare. Te dezbraci de trup ca de o haină nefolositoare. Te scuturi de praful cinic al vremii și cauți să-ți făurești aripi din clipe de vis, din șoapte de copil, din crâmpeie de azur, din petale de flori, din mugurii firavi ai primăverii, din raze de soare, din apusuri roșiatice, din cântul puternic al păsărilor în zorii unei zile de început de vară, din pași, din umbre, din curcubeie. Le strângi pe toate, în fapt, adunate au fost o întreagă viață, dar le-ai lăsat deoparte pentru vremea când timpul stă cu tine de vorbă. Și ascuțite și grele îi sunt vorbele, dar nu-ți mai pasă. Ești arhitect. Îți desenezi cu frenezie arip...